„Trup și suflet de iubire: Claudia-Mitter sau alchimia pasiunii și a rugii”

 

„Trup și suflet de iubire: Claudia-Mitter 

sau alchimia pasiunii și a rugii”

  Cuvintele își pierd din forță, iar emoțiile se risipesc în superficial, dar poezia Claudiei Mitter-Stolnici vine ca un antidot incandescent — o alchimie lirică în care dorința devine rugă, iar suferința – artă. Această selecție poetică, în toată bogăția ei senzorială, confesivă și simbolică, dezvăluie un univers în care iubirea nu este doar temă, ci materia însăși a poeziei, esența care străbate trupul versului cu febrilitate, tandrețe și luciditate. Claudia Mitter-Stolnici scrie cu trupul și cu sufletul deopotrivă. Poezia sa este trăită, nu doar gândită. Versurile sale par a fi decupate din carne vie, vibrând de un freamăt interior ce amestecă dorința erotică cu dorul spiritual, simțirea cu meditația, efemerul cu eternul. Fie că evocă nopți de magie, iubiri interzise sau rugăciuni arzătoare, poeta pare mereu prinsă într-o căutare existențială, în care iubirea este și salvare, și damnare. Majoritatea poemelor din acest grupaj gravitează în jurul temei iubirii pasionale. Este o iubire totală, carnală și mistuitoare, dar niciodată vulgară, ci ridicată la rangul unei experiențe aproape religioase. În poemul „Nopți de magie”, sufletul este comparat cu un arcuș de vioară, trăirile se imprimă pe „pleoapa inimii”, iar „sărutul de foc” devine lumină astrală. Imaginarul erotic e redat cu o rafinată senzualitate: simțurile sunt ascuțite, descrierile olfactive și tactile – bogate („esență fină de trandafir, santal și iasomie”, „buze roșii și fierbinți”, „foșnetul pădurilor de brad”). Iubirea nu este însă niciodată liniștită. Ea e trăită în plenitudinea durerii și a dorului. Poemele „De dorul tău”, „Am ars odată cu iubirea” și „Amor secret” construiesc un discurs al iubirii pierdute, în care rememorarea devine rană, iar frumusețea amintirii – condamnare. În aceste poeme, arderea devine recurentă: sufletul e în „jar mocnit”, sărutul „frige”, dorul e „vâlvătaie”. Fascinația Claudiei Mitter-Stolnici pentru iubirea carnală nu e lipsită de o dublă conștiință: pe de o parte, bucuria și abandonul în fiorul erotic; pe de alta, sentimentul vinovăției, al păcatului originar. Poemele precum „Amor secret” sau „Ascunde-mă sub pleoape” pendulează între extazul senzual și tristețea singurătății. Iubirea devine o formă de idolatrie în care cel iubit e ridicat la rang de zeu, stăpân, înger. Această ambiguitate între sacru și profan este prezentă și în modul în care poeta folosește simboluri religioase sau lexic liturgic în contexte erotice: „patimi pe chipul tău regesc”,/ „refren ce-l cântă sfinții”,/ „pe frunte sceptru, să-mi fii zeu”. Limbajul mistic se întrepătrunde cu cel amoros, generând o poezie densă, tulburătoare, adesea de o frumusețe incandescentă.   Într-un gest de deplasare tematică și stilistică, Claudia Mitter-Stolnici trece firesc de la iubirea pământeană la rugăciunea cosmică, revelând o dimensiune spirituală profundă. Poemele „Rugă către Dumnezeu!” și „Arșița de foc” sunt veritabile lamentații profetice, în care vocea lirică se transformă într-un cor al umanității suferinde. Natura devine martoră a suferinței colective, iar divinitatea – ultima speranță. Stilistic, aceste poeme amintesc de cântările psaltice sau de imnurile apocaliptice, iar forța lor emoțională vine tocmai din contrastul dintre amploarea cosmică a catastrofei și intimitatea rugăciunii: „E infern: cazanele cu jar curg”,/ „Seacă apa-n fântâni”,/ „Ispășim canoane”. Poezia devine, în aceste fragmente, un instrument al mântuirii și al îndreptării morale. În „Se sting stihuri” și „Pana unui artist”, poeta introduce un ton grav, reflexiv, analizând condiția creatorului într-o lume degradată.   Aici, Claudia Mitter-Stolnici devine vocea conștiinței artistice care se zbate între har și uitare, între creație și suferință. Poezia nu mai e doar fior erotic, ci devine act de rezistență, de mărturisire, de suferință asumată. Imaginea artistului, asemenea unui sacerdot modern, este una tragică și frumoasă în același timp: „Din pânza nepătată un trup sfios s-a ridicat!”,/ „Scriu slove fără sens, cuvinte moarte…”. Poeta denunță superficialitatea lumii contemporane, dar își asumă destinul de a purta mai departe cuvântul viu. Poezia Claudiei Mitter-Stolnici este o explozie de simțire, o confesiune neîngrădită a trupului și a sufletului. Dincolo de intensitatea erotică, dincolo de seducția imaginilor senzoriale, se află o voce autentică, mistuitoare, ade-sea tulburată de întrebări esențiale despre viață, iubire, artă și credință. Această selecție poetică ne oferă un caleidoscop al feminității lirice în toate ipostazele sale: femeia îndrăgostită, femeia părăsită, femeia-muză, femeia-rugătoare, femeia-artist. Un univers viu, vibrant, adesea sfâșietor, în care versul arde, simte, iubește, regretă — dar nu tace niciodată. Aceasta este poezia Claudiei Mitter-Stolnici: un dans al sufletului pe marginea jarului. 

- Vasile Suhani -