VIOREL GORDON - ROMÂNIA - GRUPAJ DE POEZII - PRIMA APARIȚIE

dorința de colind 

 Te-aş colinda ca un păgân ce sunt,

Cu apă şi pamânt te-aş colinda,

Din totul meu eretic şi mai sfânt

Aş sublima ca la origini A,

Te-aş colinda ca-n ziua cea dintâi

Când pe pamânt era doar un colind,

Din nefiinţă primul căpătâi

S-ar arăta prin sevă, să-l cuprind.

Te-aş colinda iubito, ca pe-un DA,

Cu dor te-aş colinda, ca pe-un vânat,

Cu mine m-aş împreuna, din lut

Te-aş naşte ca să am ce colinda.

Te-aş colinda cu dor de rădăcini

Topita mea în spaime şi în jind,

Cu dor de iarbă, dintre mărăcini

Te-aş colinda ca ultimul colind!

ce lungă-i noaptea  

 Ce lungă-i noaptea asta fără tine!

Hai, s-o-mpărţim, daca se poate-n două.

Să fie mai uşor, poveri de rouă

Să le tăiem, să le turnăm în vine.

Ce grea e jumătatea mea de lună,

Ce se tîrăşte-n gol, pe cer de stele,

Punând zăgaz la zâne şi la iele,

Întârziind atâta, să apună.

Ce doare timpul, parcă-n nemişcare!

Parcă-s lipite două nopţi într-una!

Mă doare peste tot, în noapte luna.

Şi dorul meu de tine, surd, mă doare.

Ca pe-o fecioară tristă... 

Ca pe-o fecioară tristă uitată-n mănăstire,
O floare albă-roză gutuiul o deschide,
Ca punct al primăverii, o ultimă vestire,
O rugă pentru Domnul din besna de firide.

Nu-s alte flori pe ramuri, întâiele sunt duse
Doar floarea din gutuiul cu frunzele de ceară
Mai luminează noaptea şi stelele-s traduse
În vegetale verbe, vestind o nouă vară.

Iubirile grăbite se trec în corcoduşe,
În vişine, cireşe, în piersici şi caise
Când în târziu, gutuiul, din florile ghiduşe
Spre iarba crudă lasă să ningă-ncet cu vise.

E ziua tot mai lungă şi cuiburile pline,
Am mai lăsat în urmă o altă primăvară,
Vin iar pe lume puii şi zilele-s mai line,
Pe cai de foc, în lume, apare-o nouă vară.

-Iubirea lui Ovidiu la Pontul Euxin

În iarna despletită te-am întâlnit pe mal
Şi marea răzvrătită a stat un timp pe loc.
Din negura boltită, ca într-un carnaval,
Un soare blând şi tainic a răsărit şi-n joc

Argint topit în valuri s-a scurs de nicăieri,
Tristeţea depărtării a ars într-u poem
S-a stins pe loc trecutul întruchipat în ieri
Iar mâinile uitat-am ca pe-un pierdut totem.

Un val ca o oglindă, zâmbind la umbra ta,
A-ncremenit păstrându-ţi conturul pentru veci,
Gelos, nisipul umed, cu mici luciri de stea,
Te-a sărutat pe glezne oprindu-te să pleci.

Te-ntruchipam la Roma pe-un car zidit în flori,
În urma mea, regină şi sclavă, între prăzi,
Mulţimea în urale te adula-n fiori,
Privindu-te în fruntea celei mai mari parăzi.

Centurioni cu arme îngenuncheau supus,
Senatu-n adunare cu roşiile togi,
Privea uimit la chipu-ţi uitând ce-aveau de spus
Iar tu la zeul mării uitai să te mai rogi...

Dar norii grei şi negri s-au strâns ca într-un cerc
Şi-ai dispărut, iubito şi valul crud s-a spart
De-atunci spre nemurire să te aduc, încerc
Dar umbrele iubirii într-una se despart.

amintirile elefanților

Voi ştiţi ce amintiri şi emoţii au elefanţii?
memoria lor uriaşă e ca talanţii
plătiţi pentru trădare
îşi amintesc mergând la cimitir
mângâie oasele de le-ar unge cu mir
dar pentru fiecare dintre ei
bunica este unul dintre zei
e o stea pururi călăuzitoare
prin uscăciune spre apa cea mare
şi fiecare elefănţică
învaţă de mică să fie bunică
învaţă locurile prin care trece ca pe-o carte
ocolesc locurile în care s-a plătit cu o moarte
şi poartă în fiecare amintire
câte o viaţă şi câte o simţire
să ducă peste timp memoria întregului neam
fără concediu fără croaziere peste ocean
ca într-o zi să meargă la cimitir
să se schimbe într-o lacrimă de mir
care căzând gingaş pe o fiică
să o facă o eternă bunică.

Mulțumiri

Viorel gongu